ALEÁN, aleanuri, s. n. 1. Suferință, durere, amar (din cauza unei aspirații sau a unei dorințe neîmplinite). V. foc. Aleanuri niciodată rostite, decît doar prin chiot ori sudalmă, izvorau acum din toată puterea. CAMILAR, TEM. 105. [Fluierul] începe încet, tinguitor și izbucnește apoi năvalnic, plesnindu-și sunetele sub încărcătura grea a aleanului și a dorurilor de viață. BOGZA, C. O. 366. 2. Sentiment de duioșie, melancolie, nostalgie, dor. Toate nopțile cu lună și lot aleanul teilor în floare... veneau spre noi din poeziile lui Eminescu. GALACTION, O. I 19. Mare jale și alean or mai fi ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Tresărind scînteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare Pitpalacul. EMINESCU, O. I 121. M-a ajuns aleanul (= m-a apucat dorul). 3. Dușmănie, potrivnicie. Dușmanele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK- BÎRSEANU, D. 68. – Pronunțat: a-lean.