BELȘÚG s. n. (În opoziție cu lipsă; uneori urmat de determinări introduse prin
prep. « de ») Cantitate mare de bunuri materiale care depășește ceea ce e necesar; abundență; prisos, îmbelșugare, bogăție.
Mai mulțumim partidului o dată, Și mulțumim la toți care-l conduc, Și o să dăm producție bogată, Să fie pace bună și belșug! DEȘLIU,
M. 72.
Era o mîngîiere belșugul de apă din primăvara blîndă, plină de fâgăduinți. CĂLUGĂRU, O. P. 212
Luați [birul]
de la ăi mari, cu pătulele pline. Pe ei seceta nu i-a lovit, căci au hrană din anii de belșug. PAS, L. I 17.
Se vede c-o început a fi belșug în țară despre tagma patrioților. ALECSANDRI, T. 571. ◊ F i g.
E-atît belșug de viață puternică și trează În oamenii, aceștia. DEȘLIU, în POEZ.
N. 166. ◊ L o c. a d
v. Din belșug = din plin, cu prisosință, în cantitate mare.
Semănăturile de toamnă au răsărit din belșug. SAHIA, U.R.S.S. 95.
Din belșug să ai toate și totuși fără cheltuială nu poți să ții o casă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU,
V. M. 130. – Variante:
bielșúg (SADOVEANU, Z. C. 145, CREANGĂ, I P. 330),
bilșúg (DELAVRANCEA, S. 219, ODOBESCU S.A. 110)
s. n.