BÚNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină de postav lungă și largă, cu mîneci, îmblănită (uneori împodobită cu cusă­turi), pe care o poartă bărbații; (Transilv.) blană mare făcută din piei de oaie (de obicei cu lina în afară), între­buințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. V. burcă, cojoc, sarică, șubă. S-a învoit... să coase pentru târgul de toamnă o bundă, adică o blană de miel lungă pînă la pămînt, albă și împod. bită cu flori cusute-n ibrișin. SLAVICI, O. II 85. Tînărul Socol... așternu bunda sa pe oblîncul șelei. ODOBESCU, S. I 146. 2. (Mold.) Ccjocel scurt, fără mîneci, făcut din piei de miel și avînd pe față desene executate din fire de lină de diferite culori, pe care-l poartă țăranii și țărancele; bondiță, pieptar. V. cojocel, ilic. Fratele mamei era un bărbat mare și spătos, cu chimir lat și cu bundă. SADOVEANU, N. F. 12. Se bătu de două ori cu palma peste bunda-i unsuroasă. SADOVEANU, O. VI 512. – Pl. și: blînzi (REBREANU, R. I 214). – Variantă: bóndă (BELDICEANU, P. 62) s. f.