CIOÁTĂ, cioate, s. f. Ciot, buturugă. Au căutat... cioate, rădăcini și putregaiuri, au aprins focuri. GALAN, Z. R. 72. L-am îndemnat să coboare cîțiva pași, lîngă izvor; acolo este o cioată, unde se poate sta de vorbă fără grijă. C. PETRESCU, S. 172. Și-ar fi putut tupila, ca o veveriță, întreaga sa făptură după o cioată sau la înche­ietura unei crengi. HOGAȘ, M. N. 122. – Pronunțat: cioa-.