ciurgắu, -auă, s.n. – Izvor, șuvoi: „Mândrule, mândrele tale / Să duc sara la ciurgău / Și mă vorovăsc de rău” (Țiplea 1906: 482). Ciurgău, top. în Lăpușel. – Din magh. csurgó „șipot” (Țiplea 1906; DA); Din ciur, creație expresivă (DER).