DEZGÚST s. n. Aversiune pentru mîncare sau, p. ext., pentru un lucru sau o persoană; scîrbă, greață, silă. [În satire] Eminescu nu descrie durerile lui directe, ci dezgustul și nemulțumirea lui despre mediul care-l încon­jura. IONESCU-RION, C. 89. Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I 137. ◊ L o c. adv. Cu dezgust = cu scîrbă, în silă. Irina trece pe lîngă el cu dezgust. DAVIDOGLU, M. 19. Horia Țincoca luă nota de pe masă, întinzîndu-i-o și privind-o cu dezgust. C. PETRESCU, A. 388. Împăratul... îi asculta cu dezgust și numai în­ghițea noduri. CREANGĂ, P. 260.