DEZOLÁRE s. f. 1. Mîhnire adîncă, tristețe, jale. De n-ar fi fost măcar atîta soare Și-atîta dezolare La fiecare poartă. D. BOTEZ, P. O. 172. Și mi-e inima, zadarnic, de răstriște încercată: Pentru veci sub dezolare nu se poate mormînta. MACEDONSKI, O. I 31. 2. Fig. Pustiu, pustietate, singurătate tristă și apă­sătoare. Se află printre aceste văi unele cărora furtunile le-au smuls pădurile de brazi, lăsîndu-le pustii și stranii, în marea lor dezolare. BOGZA, C. O. 96. [Cîrciumile] aveau un aer de părăsire și dezolare. SADOVEANU, B. 162. Ce sinistră evocare a naturii ! Castelul pe stînca colțuroasă... fulgerele dese și tăcute luminînd dezolarea naturii. GHEREA, ST. CR. III 298.