DOI, DÓUĂ num. card. Număr având în numărătoare locul între unu și trei și indicat matematic prin cifrele 2 și II. ◊ (Adjectival)
Vine cu doi prieteni. ◊
Loc. adv. În (sau
din)
două vorbe (sau
cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă.
La doi pași = aproape. ◊
Expr. (
Fam.)
(A spune) două vorbe și-un cuvânt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. (
Fam.)
În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat. ◊ (Cu valoare de
num. ord.)
Tomul doi. ◊ (Intră în componența
num. adverbial)
A venit de două ori. ◊ (Intră în componența
num. distributiv)
Plecau câte doi. ◊ (Substantivat)
Trei de doi. ◊
Loc. adv. În (sau
pe din)
două = în două bucăți, în două părți (egale).
În (sau
pe din)
două cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva.
Una-două = întruna, mereu, continuu.
Cu una, cu două = (în construcții negative) cu ușurință, repede.
Nici una, nici două = pe neașteptate; imediat.
Din două una sau
una din două = ori una, ori alta; ori..., ori... ◊
Expr. Una și cu una fac două = fără vorbă multă; scurt, limpede.
A nu vorbi sau
a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă; a tăcea. ♦ (Adjectival)
Vreo doi = câțiva. ♦ (Substantivat) Cifră care indică numărul definit mai sus.
A scris un doi pe tablă. –
Lat. *dui, duae.