FĂPTÚRĂ, făpturi, s. f. 1. Ființă, vietate; creatură. S-aveți grijă... oile-s blînde, nu găsești pe pămînt făptură, mai blîndă. CAMILAR, TEM. 122. Comăneșteanu se uita la el mirat, pînă ce-l umflă rîsul. – Ciudată făptură ome­nească mai ești, Nicule! D. ZAMFIRESCU, R. 213. Numai prin povești doară de-o mai fi fost făptură omenească de seama lui Ion. VLAHUȚĂ, O. A. II 9. ♦ Trup; p. ext. înfățișare (trupească), boi, statură. Stă țăranul, frămîntat de gînduri. E un trunchi bătrîn făptura lui. CASSIAN, H. 17. De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un « nu știu cum » ș-un « nu știu ce ». EMINESCU, O. I 208. Frumos odor e Fulga! și naltă-i e făptura ! ALECSANDRI, O. 211. Și-apoi îi puse-ntrebare: « D-apoi ce făptură are? » Nu-i nici nalt, și nici nu-i gros. Cum e omul mai frumos. ȘEZ. II 34. ♦ (Rar) Conformație, structură. Cioboțica-cucului, după spusa poporului, își are numirea sa de-acolo, pentru că seamănă la făptura florilor sale cu « laba-cucului ». MARIAN, O. I 44. 2. (Rar) Soi, specie, neam. Dragii mei! Știți voi ce să facem ca făptura noastră să se și lățească în grabă pintre oameni? SBIERA, P. 300. 3. Natură, fire. Cucuzel... care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său. CREANGĂ, A. 13. Iar zefirii pintre frunze, cu-a lor aripi răcoroase, Răspîndesc un dulce sunet, pe natură-nveselind, Și la glasul lor făptura se resimte înviind. NEGRUZZI, S. II 13.