GRAMÁTICĂ, (2) gramatici, s. f. 1. Ansamblu de reguli asupra modificării cuvintelor și a îmbinării lor în propoziții; ramură a lingvisticii care se ocupă de struc­tura gramaticală a unei limbi. Făcînd abstracție de parti­cular și concret, atît în cuvinte cît și în propoziții, gramatica ia acel element comun care stă la baza modificărilor cuvin­telor și a îmbinărilor lor în propoziții și construiește din acel element comun reguli gramaticale, legi gramaticale. STALIN, PROBL. LINGV. 22. Gramatica încă n-a învățat-o și vrea să fie gazetar. ALECSANDRI, T. I 384. ◊ Gramatică isto­rică = disciplină care studiază din punct de vedere istoric formele gramaticale și valorile lor. Gramatică descrip­tivă = disciplină care descrie structura gramaticală a unei limbi (la un moment dat). Gramatică comparativă = dis­ciplină care studiază originea formelor gramaticale ale unei limbi și valoarea lor pe baza comparării științifice cu formele corespunzătoare din limbile înrudite. 2. Manual de gramatică (1). Musteciosul Davidică de la Fărcașa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost, răpede și fără greș... pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Măcărescu. CREANGĂ, A. 84.