GRÁȚIE, grații, s. f. 1. Drăgălășie, finețe, gingășie (mai ales în atitudine și în mișcări).
Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracterizează stilul sculpturii din timpul lui Traian. ODOBESCU, S. III 75.
Și flacăra privirii Și grația zîmbirii În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc. ALEXANDRESCU,
M. 51. ◊ (În mitologia romană)
Cele trei grații = cele trei zeițe care erau personificarea frumuseții feminine. ♦ (La
pl.; ieșit din uz) Farmece, nuri.
Ce stranie schimbare în fața-i adorată Ce pînă mai ieri încă de grații strălucea ! MACEDONSKI, O. I 248.
Nu-i vina mea dacă m-au înzăstrat natura cu grații. ALECSANDRI, T. I 71. ◊
Expr. A face grații = (mai ales despre femei) a căuta să pară drăgălaș, fermecător; (depreciativ) a se strîmba, a face mofturi.
Cucoana face grații în balconul ei știindu-se spionată. SADOVEANU, P. S. 165.
2. (Numai în
expr.)
A intra în grațiile cuiva = a cîștiga încrederea, favoarea, bunăvoința cuiva.
3. (Învechit) Iertare (de pedeapsă); grațiere.
Împăratul... mi-a zis: în zadar plîngi, ce-am hotărît –
trebuie să se împlinească... dară, de ai vrea o poftă, spune, numai grație nu cere – așa zise. – Nu cer grație, am răspuns împăratului. RETEGANUL, P. V 84.
4. (Cu valoare de prepoziție; construit cu dativul) Datorită, mulțumită.
Grație străduinței depuse și-a atins scopul. ▭
Grație ei i-a revenit inspirația poetică. REBREANU, R. I 209.
5. (Învechit și arhaizant; numai în
expr.)
Anul de grație – fiecare din anii erei creștine.
Anul de grație 1830.