PÓPĂ, popi, s. m. 1. (Pop.) Preot. ◊ Expr. A plăti ca popa = a plăti sigur (și până la ultimul ban). A (i) se duce (sau a-i merge) cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. A-și găsi popa = a găsi pe cineva pe care nu-l poți birui, înșela, amăgi, domina; a i se înfunda cuiva. A-i fi (cuiva) popa = a domina, a tempera (pe cineva), a face (pe cineva) să se cumințească, a-i veni (cuiva) de hac; a învăța (pe cineva) minte. A călca a popă = a) (mai ales în construcție negativă) a da semne de seriozitate, a inspira încredere; b) a-și da aere, ifose, a face pe grozavul. A da ortul popii = a muri. 2. Numele uneia dintre cărțile de joc, care are imprimată pe una dintre părți o imagine asemănătoare cu a unui rege; rigă, crai, rege. ♦ Popa prostul = numele unui joc de cărți, în care pierde jucătorul care rămâne cu popa (2). ◊ Expr. (A umbla cu) uite popa, nu e popa, se spune despre o persoană nehotărâtă sau care manifestă o atitudine inconsecventă, schimbându-și ușor părerile, felul de a gândi sau de a acționa. 3. Nume dat celei mai mari piese de la jocul de popice. – Din sl. popŭ.