TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval între două sunete (muzicale) situate la distanță de o secundă mare;
p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei.
2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊
Expr. A da tonul =
a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon;
b) a iniția, a începe ceva. ♦ (
Impr.) Sunet.
3. înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊
Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva.
A schimba tonul = a-și schimba atitudinea.
4. (
înv.) Accent.
II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva.
2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori.
3. (
înv.; în
expr.)
A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din
fr. ton, lat. tonus.