VÓIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊
Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins.
Fără (de) voie sau
fără voia mea (ori
ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat.
Peste voia... = împotriva voinței cuiva.
De voie, de nevoie sau
cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (
înv.; în sintagma)
Voie vegheată = bunăvoință;
p. ext. protecție, favoare.
2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊
Loc. adv. În (sau, rar
la)
voie sau
în toată voia = în largul lui, nestingherit. (
Pop.)
În voia cea bună = fără nicio grijă, fără teama de a greși. ◊
Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei.
A-i fi (cuiva)
voia (
să...) = a dori, a-i plăcea (să...).
A face pe voia cuiva sau
a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva.
A-i fi cuiva pe voie sau
a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac.
A împlini voia cuiva (sau
voile)
cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva.
A se lăsa (sau
a umbla, a merge, a fi purtat)
în voia cuiva sau
a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva.
A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva.
3. Poftă, dorință, chef. ◊
Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦
Voie bună (sau
rea) = stare sufletească bună (sau rea).
4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊
Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva).
Fără voie sau
fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. – Din
sl. volja. 