CĂPRIÓR, căpriori, s. m. I. Masculul căprioarei. V. țap. Căpriorul, cu ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti în frunzișul întunecat. C. PETRESCU, S. 20. Ce vîrstă socoți că poate să aibă căpriorul acesta ? NEGRUZZI, S.I 330. II. 1. Fiecare dintre bîrnele lungi, așezate două cîte două în formă de unghi cu vîrful în sus, făcînd parte din scheletul, acoperișului unei clădiri. Moș Precu anină un fînar mare de un căprior al șurii de lingă livadă. SADOVEANU,O. II 62. Și steagul celor ce muncesc înfige-l sus pe căpriori, Să știe toți cîți îl privesc Că-i casa unor luptători. TOMA, V. 391. Tîrziu după miezul nopții coperișul cu căpriorii arși se prăbuși peste tavanul etajului. REBREANU, R. II 206. Vîntul începu... a scutura casa cea mică, în toate încheieturile căpriorilor ei. EMINESCU, N. 10. ◊ Fig. (Familiar) Se scoală-n sfîrșit Mihaileanu turbat... și-i arde lui Iorgu cu sete cîteva perechi de palme de-i strămută căpriorii. CARAGIALE, N. S. 95. 2. (Mai ales la pl.) Suport de lemn constînd din patru lemne încrucișate două cîte două și unite printr-o bîrnă orizontală, pe care se așază scîndurile patului, platforma zidarului etc. În alt colț un pat, adică cîteva scînduri pe doi căpriori, acoperite c-un mindir și c-o plapomă roșie. EMINESCU, N. 38. – Pronunțat: -pri-or.